KATA cu ASCENDIS în clasele STEP BY STEP

 

    Simt nevoia să scriu din recunoștință.

    Recunoștință pentru Asociația Ascendis, pentru curajul lor de a investi în oameni și în proiecte, pentru că continuă să creadă în puterea educației și în dezvoltarea talentelor tinerilor. Pentru credința că educația poate fi un spațiu viu, plin de sens, și pentru felul în care reușesc mereu să aprindă scântei acolo unde alții văd cenușă. Le mulțumesc din suflet pentru energia, susținerea și inspirația cu care aduc schimbare reală în școli.

Mă gândesc cu recunoștință la Carmen Ciurariu, pe care am avut plăcerea, bucuria și norocul să o cunosc în 2018 – un om care a oferit sistemului de educație enorm, pro bono, din convingerea că merită să investim în oameni. Carmen este pentru mine imaginea omului care nu renunță, un model de reziliență și speranță: nu renunță chiar și atunci când e greu, chiar și atunci când simte că „risipește orzul pe gâște”. Este dovada vie că atunci când crezi în bine, îl faci posibil. Prin felul ei de a fi, ne învață și pe noi să nu renunțăm. Ea ascultă, înțelege și duce mai departe o flacără care nu se stinge.

Alături de ea, Cristian Ciontea, medic de profesie, un om care știe ce înseamnă disciplină, efort și învățare continuă, aduce în educație rigoarea și liniștea celor care știu că vindecarea — fie a trupului, fie a sufletului — cere răbdare. Iar Cristina Năstăsescu, care anul acesta împlinește 18 ani de a dărui educație, un majorat al pasiunii ei pentru formare — un „majorat” al dăruirii.

Trei oameni care sunt pentru mine o lecție de echilibru, de speranță și de modestie și care îmi demonstrează că pasiunea și perseverența pot schimba lumi. Împreună, ei sunt un memento viu că entuziasmul în educație poate fi contagios.

---

🧩 Ce este Kata în clasă?

Este o invitație la gândire științifică aplicată în viața de zi cu zi, la curiozitate și la un tip de progres care nu se măsoară doar în rezultate, ci și în felul în care ajungem acolo. „Kata” pare mai mult decât o metodă; mai degrabă o filozofie a învățării prin experiment, reflecție și colaborare.

Se știe că, în fața unei provocări, reacția noastră naturală e să ne panicăm, să ne plângem, să „admirăm problema”. Iar Kata ne cere altceva: să respirăm, să definim, să testăm, să înțelegem, să învățăm. Ne oferă o structură clară, logică, echilibrată – ca într-o demonstrație matematică:

• Situație → Provocare → Obiectiv
• Ipoteze → Testare → Analiză → Ajustare

Un cerc al învățării continue. Mi-am imaginat acest ciclu ca o spirală matematică – la fiecare rotație înveți ceva, te apropii mai mult de adevăr.
Și m-am întrebat: dacă le-am da copiilor noștri libertatea de a greși controlat, de a experimenta, de a testa, câte lecții ar fi mai vii?
Câte minți s-ar aprinde doar pentru că nu le-am cerut perfecțiune, ci curajul de a încerca?

E o lecție de luciditate, dar și de blândețe.
O rigoare care nu strivește, ci construiește.
Este, în fond, o buclă a învățării continue, la fel ca în standardele ISO: observăm, experimentăm, reflectăm și îmbunătățim.
Este o călătorie în interiorul felului nostru de a gândi.
O disciplină a reflecției, un fel de matematică a sufletului: identifici o problemă, formulezi o ipoteză, o testezi, observi, ajustezi.

La prima vedere, pare o metodă științifică. Dar de fapt, Kata este un mod de a trăi procesul, nu doar de a obține rezultatul.
Îți cere să fii atent, să observi fără panică, să lași curiozitatea să lucreze pentru tine.
Îți cere curajul de a nu ști, de a experimenta, de a te opri și de a reflecta.

Mă gândeam, în timp ce se lucra în echipă, că exact așa funcționează și fizica: orice fenomen e un dans între cauză și efect, între previziune și surpriză.
La fel și în viață: între ceea ce crezi că știi și ceea ce încă poți descoperi, se află adevărata învățare.

Mi-a rămas în minte imaginea bilei care se rostogolește: un drum neted, liniar – și unul plin de denivelări. Care ajunge mai repede?
Surprinzător, cea care sare, care întâmpină obstacole, care se lovește și revine, e cea care câștigă timp, pentru că energia acumulată în efortul de a reveni o propulsează înainte. Fizica ne arată că energia acumulată în efort devine forță.
Mi s-a părut o metaforă perfectă pentru învățare și pentru viață.
Nu creștem mereu pe drumuri netede.
Așa suntem și noi: creștem prin obstacole, învățăm din încercări, ne ridicăm cu mai multă forță după un pas greșit. Creștem când ne dezechilibrăm puțin, când căutăm sprijin, când dăm peste câte o denivelare și descoperim, uluiți, că putem.
…și noi, profesorii, suntem niște bile care învață să depășească propriile obstacole.
Kata este despre energia revenirii.
Despre a învăța să sari peste obstacol, nu să te împiedici de el.

Pentru mine, metoda Kata este o geometrie a gândirii. O matematică a reflecției: situație, provocare, ipoteză, testare, analiză, ajustare.
O ecuație vie între cauză și efect, între dorință și rezultat.
Dar dincolo de formule, Kata e despre ritm – despre a ști când să oprești timpul, să observi, să te întrebi. ,,Uneori, graba strică treaba.,, Ca atunci când tai un buștean cu un joagăr tocit – dacă nu ne „ascuțim fierăstrăul”, entuziasmul nu e de ajuns. Ne trebuie răgazul reflecției, timpul pentru analiză și comunicare, pentru a transforma activitatea în învățare reală.
Deseori, am simțit că noi, profesorii, trăim într-o grabă continuă. Ne temem că pierdem minute, lecții, rezultate.
Și uităm să „ascuțim fierăstrăul”, cum ne spunea Cristina.
Kata ne readuce răgazul – și odată cu el, bucuria.

În echipele din atelier am văzut ce înseamnă a asculta.
Să lași spațiu pentru ideea celuilalt, să accepți că nu ai toate răspunsurile, să te bucuri de gândirea în rețea.
Fiecare om e o ecuație diferită: unii aduc logică, alții emoție, alții structură, unii pozitiv, alții negativ.
Dar doar împreună formula prinde sens.

Așa se întâmplă și la clasă – un echilibru între mintea care calculează și inima care simte.
Kata ne învață să folosim ambele: să gândim ca matematicienii, să experimentăm ca fizicienii și să simțim ca oamenii.

În exercițiile de echipă am redescoperit puterea comunicării autentice.
Cum fiecare voce aduce o perspectivă, cum un gând rostit cu blândețe poate schimba direcția unei idei.
Am observat că în orice grup există un moment de tensiune – un „vârf” de neînțelegere – dar se produce saltul de învățare.
În Kata, rolurile sunt clare: observator, scriitor, facilitator, analist – fiecare contribuie diferit, ca într-un sistem fizic în echilibru.
Fiecare forță are o reacțiune, fiecare om are un impact.
În fond, și în educație funcționează o lege a acțiunii și reacțiunii: dacă dăruiești încredere, primești deschidere; dacă oferi timp, primești profunzime; dacă asculți, creezi spațiu pentru creștere.

Mi-a plăcut mult un gând spus în atelier:
„Visează să ajungi pe lună – și chiar dacă nu ajungi, tot vei fi printre stele.”
E, poate, esența acestei metode.
Să ai curajul visului înalt, dar și umilința procesului.
Să nu te oprești dacă nu ți-a ieșit din prima.
Să încerci a doua oară, a treia, a patra – pentru că fiecare încercare e o lecție în sine.
E important să avem curajul de a testa idei, chiar și a patra oară, fără să ne descurajăm.
Așa cum Einstein spunea: „N-am greșit de o mie de ori, ci am descoperit o mie de moduri în care becul nu funcționează.”
Iar asta e o formă de înțelepciune pe care aș vrea s-o duc și în clasă, printre copiii mei: curajul de a încerca din nou, de a-ți asuma eșecul ca pe o parte firească a drumului.

---

Atelierul nu se încheie aici; continuă în fiecare dintre noi.
În felul în care începi să privești altfel o lecție, un copil, un eșec; în modul în care creezi contexte de reflecție, de creștere, de sens.
Avem nevoie de siguranță, dar și de libertate.
Mintea copiilor este un laborator viu, iar uneori cea mai frumoasă descoperire este chiar procesul în sine.

Kata mi-a amintit că în fiecare zi putem testa o ipoteză nouă despre lume, despre oameni, despre noi înșine.
Că există metode care nu te constrâng, ci te deschid.
Că învățarea nu e un act de control, ci unul de încredere.
Și că adevărata știință nu se măsoară în rezultate, ci în curajul de a te întreba din nou și din nou „de ce?”.

---

🧠 Cum ducem Kata mai departe, în clasă?
În sala de clasă, Kata se transformă într-un instrument de dezvoltare a gândirii științifice și a competențelor de viață. Prin activități simple – cum ar fi proiectele de grup, experimentele științifice, în evaluări și recapitulări, activități cu cofraje de ouă,  construcțiile creative sau autoevaluarea – copiii își dezvoltă încrederea, autonomia și reziliența.
Kata este mai mult decât o metodă de viață: te învață să gândești, să analizezi, să colaborezi și să mergi mai departe cu încredere.
Curajul de a încerca din nou, empatia de a lucra cu ceilalți, speranța că putem construi împreună o școală care gândește, care cercetează, care visează.

Cum duc Kata în clasa mea?
Răspunsul nu e o listă de pași, ci o atitudine.
Să le dau copiilor încrederea că pot greși.
Să le arăt că o problemă de matematică nu e doar despre rezultat, ci despre drumul gândirii.
Să le explic, ca și în fizică, că orice acțiune are consecință și că energia pe care o punem în ceva ne transformă.
Să le spun, ca în viață, că a învăța înseamnă a te ridica din nou, cu mai multă claritate și blândețe.

Am înțeles că Kata este un mod de a fi: disciplinat ca un matematician, curios ca un fizician, empatic ca un profesor și viu ca un copil care întreabă „de ce?”.
Adevărata știință a învățării este, de fapt, arta de a rămâne curios.

„Visează să ajungi pe lună – și chiar dacă nu ajungi, vei rămâne printre stele.”
Educația este un act de credință în oameni.

,,Vrem sau nu vrem, suntem modele pentru copiii noștri. Fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare decizie are ecoul ei în modul în care ei învață să se comporte, să gândească și să relaționeze.
Eficacitatea nu se măsoară doar în rezultate imediate, ci în calitatea procesului: cum analizez, cum aleg cea mai bună soluție, cum ghidez fără să impun, cum transform fiecare provocare într-o lecție.
Și mai e nevoie de acceptare – nu doar a regulilor, ci a oamenilor, a ideilor, a diferențelor. Relațiile în clasă, în societate, se construiesc prin respect reciproc, prin modul în care oferim și primim, nu prin forță sau comparații.

Autocunoașterea, autocontrolul și automotivația sunt fundamentul acestei relații; nu pedepsele, nu comparațiile cu alții sau dorința ca „capra vecinului să moară” – pentru că tot ce le transmitem copiilor, prin gesturi și atitudine, îi învață să gândească singuri.
Succesul se măsoară în numărul de idei generate și în numărul de oameni cu care reușim să le împărtășim.
Noi venim din vocație, din valori, din pasiune ,, 

        – iar cei care lucrează pro bono în educație ne amintesc că e despre dar, nu despre câștig personal.

Cu multă recunoștință și admirație, Cristina & Cristi & Carmen!