Ce ne ține împreună? Reflecții de la Conferința ASP, 2–3 octombrie 2025, Cluj

 

Ce ne ține împreună? Reflecții de la Conferința ASP, 2–3 octombrie 2025, Cluj

        La mai bine de o săptămână, este un moment bun să las aici o parte din gândurile cu care am plecat de la Conferința Asociației Școlilor Private, de la Cluj, unde tema a fost No fairy tales. Real stories. Teacher stories.

        Titlul conferinței ne provoacă să visăm, să ne imaginăm, să ne întrebăm. Poate părea un subiect amplu, chiar complex, dar în miezul său se află o întrebare simplă: ce ne ține împreună în educație?

        Cum vorbim despre oameni și despre felul în care trăim împreună în școală?
        Cum reușim să rămânem conectați într-o lume care aleargă mereu înainte?

        Răspunsurile nu se află doar în politici sau structuri, ci în oameni – în felul în care ne privim, ne ascultăm și ne susținem reciproc. Educația înseamnă, înainte de toate, relații. Înseamnă să învățăm din nou să fim comunitate, să ne amintim că formarea și conducerea unei școli nu sunt acte solitare, sunt drumuri împărtășite.

        Un sfat primit la momentul potrivit îți poate schimba direcția. Oricât de singur te-ai simți, învățarea adevărată nu se petrece niciodată în izolare. Ea trăiește între oameni, acolo unde se nasc ascultarea, încrederea, sprijinul și curiozitatea.

        Ne putem întreba: cât de mult contează resursele materiale? Sunt ele suficiente?
Poate că adevărata resursă este ocazia de a fi împreună, de a construi sensul comun. Poate că ceea ce contează cu adevărat este întâlnirea, dialogul, comunitatea – acea ocazie rară de a construi împreună sensul și cultura unei școli vii.

---

Bucuria de a întreba: „Cu ce te pot ajuta?”

        Aceasta a fost întrebarea care mi-a rămas cel mai puternic în minte în primele mele zile în Școala Step by Step. O întrebare aparent simplă, dar cu o forță transformatoare.

        După conferință, am simțit că întrebarea s-a completat cu un gând care mă însoțește de câțiva ani:
„Cu ce te pot ajuta să fii fericit?” Fericirea celor din jur – a copiilor, a părinților, a colegilor – nu este un lucru mărunt și nici un detaliu de context. Este temelia unei comunități vii.

        Ne place sau nu, toți cei care lucrăm în educație avem o responsabilitate morală: să înțelegem copilul ca un întreg – cu emoțiile, poveștile și nevoile care îi modelează comportamentele.

        Dar cum ar trebui să fie abordarea profesorului în această privință? Cum ar trebui să gândească un director de școală?

        Poate că e timpul să schimbăm întrebarea. În loc să spunem: „De ce e copilul obraznic?”,  am putea întreba: „Cum putem sprijini familia din spatele acestui copil?”

    Această schimbare de focus – de la judecată la înțelegere – transformă școala într-un spațiu al empatiei, al sprijinului și al creșterii comune.

        Dincolo de planuri, calendare și obiective, să ne amintim să întrebăm mereu: „Cu ce te pot ajuta să fii fericit?”

        Pentru că doar atunci când înțelegem copilul în întregimea lui – când ascultăm povestea din spatele fiecărui gest – putem construi cu adevărat o școală în care oamenii cresc împreună.

Cultura formării vii

            În comunitatea Step by Step, formarea nu este un exercițiu administrativ, ci un proces viu, participativ, care se hrănește din experiența, curiozitatea și generozitatea oamenilor. Colegii cu experiență devin mentori pentru cei aflați la început de drum, iar relația dintre ei devine motorul schimbării.

„Nu poți modela suflete de copii dacă tu însuți nu ești într-o continuă modelare.”

Acolo se naște energia autentică a echipei – din dorința de a crește împreună, de a învăța unii de la alții și de a construi sens.

            Fiecare proiect poartă o poveste: o carte realizată de copii și dăruită părinților, un spațiu de curiozități plin de simboluri, pietre, insecte sau obiecte adunate cu mirare. Fiecare moment devine o lecție despre documentarea procesului, despre valoarea poveștii din spatele unei fotografii, despre drumul care dă sens imaginii. „În spatele fiecărei imagini există un drum. Povestea e felul în care înțelegem sensul acelui drum.”

            Copiii noștri nu învață doar ce să gândească, ci și cum să se întrebe. Iar întrebarea – uneori – e mai importantă decât răspunsul.

            Ce-ar fi dacă am afla și povestea profesorilor?  Dacă am asculta vocea din spatele fiecărui om care educă?

            La evenimentele noastre, profesorii și părinții devin „cărți vii”. „Vulnerabilitatea nu slăbește echipa, ci o umanizează.”

            Iar copiii descoperă că învățarea nu înseamnă doar matematică și română, ci și cine devin ei prin fiecare experiență.

            În fond, cultura formării vii înseamnă:
o cultură a întrebării și a poveștii, a vulnerabilității și a împărtășirii,
o cultură în care învățarea crește din relații autentice, curiozitate și bucuria de a fi împreună.

---

Paradigme și sens

La o conferință cu Anderson am notat o idee:

„Ce face o școală grozavă? Faptul că le dă copiilor o alegere.”

Îi împuternicim pe copii atunci când le oferim libertatea de a decide.
Când greșesc, învață. Când ies din zona de confort, cresc.
Când „doare puțin”, înseamnă că învățăm cu adevărat.

Da, învățarea autentică apare când doare puțin, când trecem din zona de confort în zona de performanță. Acolo începem să ne schimbăm reacțiile la provocare și să ne descoperim adevărata capacitate.

„Gândește-te cum gândești.”

Felul în care interpretăm o situație ne definește acțiunea.
Dacă schimbăm paradigma – dacă alegem să vedem potențialul, nu obstacolul – schimbăm și rezultatul.

În fiecare parteneriat, în fiecare colaborare, am învățat să caut întrebarea potrivită:

„Cu ce pot construi aici, nu ce lipsește?”

Aceasta este esența unei culturi pozitive: a vedea resursa înaintea lipsei.

„Educația adevărată nu e despre a ști, ci despre a deveni.”

Într-o lume a cifrelor și rezultatelor, ne reamintim că cine sunt ei contează la fel de mult ca ceea ce știu ei.

---

Ce am luat cu mine?

        Alegerea zilnică de a pune grija și conectarea în centrul a tot ceea ce fac.

        Am luat cu mine imaginea colegilor care își aleg „semnul” cu care intră în școală – un gest simbolic care spune: „Sunt aici, sunt parte din acest drum.”

       

 Am luat cu mine energia copiilor, entuziasmul adolescenților, tăcerea colegilor care ascultă și bucuria simplă a celor care simt că fac parte dintr-o comunitate vie.

„Nu învățăm pentru a fi perfecți, ci pentru a deveni împreună mai buni.”

Aceasta este, cred, cea mai frumoasă lecție pe care o putem duce mai departe: să învățăm unii de la alții, cu răbdare, curiozitate, blândețe și bucurie.