Dincolo de diploma EMBA: despre Curaj, Perseverență și Sprijin

 

        Dacă ar fi fost să mă sune duminică dimineață, Bianca și să mă întrebe cum a fost în cei doi ani de program EMBA, cred că nu aș fi știut ce să îi răspund ... Mi-ar fi fost mai greu decât să susțin prezentarea. Pentru că, ce a fost pentru mine această experiență, nu este ceva ce pot pune într-un simplu răspuns sau într-o poveste frumoasă ... Cum să redai în cuvinte o călătorie plină de speranțe, începută la inițiativa altcuiva, într-un moment fragil în care un ideal construit din încredere și multă muncă s-a destrămat înainte de a prinde contur deplin, lăsând dezamăgirea să te cuprindă? Este ca și cum ai încerca să povestești despre un zbor neîmplinit, despre un cer în care,  chiar dacă nu ai avut șansa să-ți întinzi pe deplin aripile, ai simțit vântul curentului care îți promitea libertatea – un vânt plin de promisiuni, dar care s-a risipit brusc, mult prea repede decât te-ai fi așteptat. Însă totuși, când îmi amintesc cum a început totul, simt că am nevoie să pun în cuvinte ceva din ce mi-a lăsat acest drum ....

Ați ținut vreodată o vrăbiuță în palme?

Ai simțit vreodată cum inima îți bate atât de tare încât o simți până-n stomac? Sau cum pulsul îți vibrează în urechi, atât de puternic încât aproape că-ți taie respirația? Exact așa mă simțeam și eu, cu inima strânsă, inspirând aerul primei zile, de parcă nu mi-ar fi fost niciodată de-ajuns.

Să ții în palmă o vrăbiuță, să-i simți inima micuță bătând frenetic atât de rapid și de puternic... asta îmi vine în minte când mă gândesc la primele mele zile în programul EMBA. Așa mă simțeam și eu – o combinație de teamă, neliniște și emoție, neștiind exact ce mă așteaptă, – emoționată, captivă, speriată, vulnerabilă, într-un context nou și aparent de neatins. Venind dintr-un mediu rural, cu o carieră modestă de profesor și director de școală de stat & privat, profilul meu era mult diferit de cel al colegilor mei. Și totuși, iată-mă acolo – pășind într-o lume nouă, printre oameni cu experiențe vaste și, poate cel mai greu de toate, confruntându-mă cu propriile mele îndoieli. „Ce caut eu aici?,,  ,,Cum voi reuși să duc eu în ,,școala mea,, ce văd, ce aud, ce simt și ce învăț aici?,,  ,,Cum voi reuși să mă ridic la înălțimea ,,lor,,?” Da, cu un pic de inconștiență și inocență, m-am avântat, în ciuda îndoielilor și nesiguranței ... să învăț cot la cot cu colegi și profesori din ,,lumi total diferite.,,

Privind în urmă, înțeleg că, așa cum Adriana, Mihai, Răzvan și Vlad au spus-o în speach-urile lor (Felicitări!), pentru niciunul dintre noi nu a fost un zbor tocmai lin, ci mai degrabă o cursă de anduranță - un maraton de efort continuu, de angajament și disciplină neclintită.

Dar cum a fost pentru mine? Ce a urmat? Nopțile târzii și diminețile devreme au devenit un ritm familiar, ore întregi petrecute traducând, citind și încercând să înțeleg studii de caz pe care nu le-aș fi imaginat că se vor împleti cu activitatea mea de zi cu zi... o reziliență, o determinare neclintită de a înțelege și de a duce tot acest efort ce părea nesfârșit în cele 12-14 ore de muncă zilnică. Da, am avut nopți în care aproape că îmi pierdeam speranța, pentru că nu știam cum să fac față volumului de informație. Too much for me ... am tradus, am citit, am înțeles cu greu, am prioritizat, m-am panicat, am cerut ajutor, și, în același timp, în ciuda oboselii acumulate, undeva adânc în interior, ceva,  îmi spunea că nu aveam voie să  renunț...

Dincolo de cursurile extrem de valoroase și dezbaterile studiilor de caz,  în acest proces, am învățat o lecție prețioasă despre puterea sprijinului colectiv. La 40+ de ani, după ce viața te-a zdruncinat suficient de tare, se poate infiltra o neîncredere fină, aproape insidioasă, în fărâmele stimei de sine. Te trezești, fără să-ți dai seama, că începi să-ți pui la îndoială propria valoare și ajungi să te întrebi dacă ești cu adevărat capabilă să duci – e inevitabil, cumva ...,,Ce caut eu aici? Care este sensul, pentru ce faci asta, de ce ...? Merită oare acest sacrificiu, timpul și energia consumate?,,

„Cine sunt eu?” m-am întrebat de multe ori în acești ani.  Și răspunsul a evoluat. Nu mai e doar despre cine sunt acum, ci și despre cine am devenit datorită celor care au crezut în mine. Cum a ajuns o fată ca mine să aibă parte de experiența unui EMBA, într-un parteneriat cu Universitatea Georgia State University (GSU) din Atlanta, USA?  Da, au dreptate, gloria este rezultatul curajului de a înfrunta necunoscutul și de a continua drumul, indiferent de obstacole. Dar poate mi-ar fi fost mai ușor să mă întreb de la început: „Cine ești ca să nu fii așa?”, Cine ești   să nu ai dreptul la această experiență unică?” pentru că s-ar putea ca răspunsul să stea în puterea pe care o deținem cu toții – puterea de a ne recunoaște propriul potențial și de a-l dezvolta. Iar dacă cineva crede în noi suficient de mult pentru a ne ajuta să facem asta, atunci cu siguranță, putem cuceri orice limită, ,,sky is the limit!,,

Georgia University, USA

    Am citit undeva „Cea mai mare frică a noastră nu este că suntem inadecvați. Cea mai mare frică a noastră este că suntem puternici dincolo de măsură.” Și da, chiar și în contextul zilei de azi, sunt profund recunoscătoare pentru că a văzut această putere la mine, a văzut o persoană cu potențial, capabilă să inspire, să aducă la viață idei și proiecte. Este o responsabilitate uriașă pe care o port cu mine și totodată darul pe care sper să îl ofer și eu, celor pe care îi ghidez, într-o bună zi: încrederea că în fiecare dintre noi există o „sămânță de aur,” una care poate înflori într-un potențial nelimitat.

„Niciun om nu este o insulă”, spunea John Donne. Avem nevoie de alții care să ne permită, să ne provoace, să ne facă să ne simțim utili, văzuți și iubiți, pentru a ne conecta cu lumea din jurul nostru și pentru a ne dezvolta la potențialul nostru maxim.

    Profesorii și echipa #Asebuss, colegii și echipele de studiu, fiecare dintre acești oameni – pur și simplu oamenii buni de pe insula mea – mi-au întărit convingerea că nimeni altcineva, nici criticile, nici judecățile nu pot defini cine ești sau cât valorezi cu adevărat – forța ta reală se află în interior, care poate părea firavă, dar, care atunci când este hrănită și susținută cum trebuie, poate străluci ca o lumină de neclintit. Mi-au mai arătat că, stima de sine se reface, uneori, cu ajutorul celor care cred în tine, chiar și atunci când tu începi să te îndoiești. 

Recunosc, fără sprijinul profesorilor #Asebuss și al colegilor, al networking-ului, nu aș fi ajuns să scriu, cu profundă recunoștință, aceste rânduri.

Am avut norocul de a fi înconjurată de oameni care nu doar că nu m-au lăsat să renunț, dar care m-au susținut neclintit, care m-au încurajat și mi-au oferit un sprijin sincer, necondiționat. „Cei care îți dau aripi nu sunt cei care te critică, ci cei care te ridică atunci când ai obosit să mai zbori,” spune atât de bine un citat care mi s-a întipărit în minte. În cele mai dificile momente, când nu mai găseam forța și rostul de a continua, ei, colegii erau acolo, prezenți,  trimițând câte o perspectivă personală a unui studiu de caz, sau o schiță a unui proiect, sau rezumatul unei teme sau pur și simplu,, Hey, cine a citit ceva? eu nu am avut timp săptămâna asta, dar aș putea să ne auzim online joi seara după 19.30, ce ziceți?,,

Da, în fiecare din noi există o putere interioară care, atunci când suntem scoși din zona de confort, rămâne ascunsă, licărind subtil, așteptând momentul să o recuperăm. Sunt profund recunoscătoare oamenilor care au hrănit această putere în mine – nu le voi scrie numele aici, poate și din teama de a nu omite acum pe cineva, dar ei se știu, pentru că în cuvinte puține, în treacăt, le-am mulțumit de fiecare dată când m-au ajutat să stau în echilibru pe frontierele zonei mele de confort dar și când m-au împins să îndrăznesc cu mult curaj dincolo de orice nesiguranță.

Acum, când privesc diploma obținută, văd mult mai mult decât o bucată de hârtie. Este dovada vie că ceea ce părea imposibil poate deveni posibil, modelat prin curaj, perseverență și sprijinul celor care văd în noi ceea ce uneori nici noi nu vedem.,, Profesorii #Asebuss mi-au oferit instrumentele potrivite, iar colegii #Asebuss au fost o ,,plasă de siguranță,, Fără această susținere constantă, nici eu, cum au spus-o și ei, nu aș fi ajuns aici.

Diploma aceasta? Este mult mai mult decât o simplă recunoaștere a efortului depus. Pentru mine, această diplomă reprezintă Curajul – curajul de a te încrede în tine chiar și atunci când fără aripi vrei să simți din gustul libertății, a zborului spre culmi înalte. Despre Curajul de a ieși din zona de confort, despre Curajul de a recunoaște că nu pot fi bună în tot și toate, dar pot învăța continuu. Curajul de a-mi simți inima de vrăbiuță în palme. Curajul de a-mi învinge fricile, susținută de oamenii care știu să ofere aripi atunci când am avut nevoie de ele. Un Curaj pe care nu credeam că îl am. Și da, am conștientizat că adevărata putere nu este în ceea ce știi, ci în cum ai Curajul de a alege să crești.

Diploma aceasta? Este mult mai mult decât un simbol al unui parcurs academic, al disciplinelor și studiilor de caz parcurse. Pentru mine, această diplomă reprezintă Perseverența. Nu Perseverența de a trece cu bine, cu o notă, prin fiecare disciplină, fiecare examen, fiecare proiect ci mai degrabă, Perseverența de a înfrunta momentele în care îți pierzi încrederea, când oboseala te copleșește și când, pentru o clipă, îți vine să renunți. Perseverența cu care îți vezi și îți accepți limitele dar continui să rămâi ancorat(ă) în procesul de învățare. Și da, am învățat: că întotdeauna, indiferent cât de mare ar părea provocarea, suntem capabili să creștem dincolo de barierele pe care ni le ridicăm sau limitele pe care ni le impunem.

Diploma aceasta? Este despre .... mult mai mult decât cunoștintele acumulate sau capitolul unui curs la care, de acum, mă voi putea întoarce oricând să caut informația. Pentru mine, ea simbolizează Sprijinul neprețuit al tuturor celor care au crezut în mine – oameni care m-au încurajat, profesorilor, colegilor și prietenilor, care nu m-au lăsat la greu în acești doi ani. Este despre Sprijinul extraordinar al unei comunității de a transforma o teamă într-o realizare, despre Sprijinul care face dintr-o provocare aparent imposibilă o experiență de învățare posibilă.

Sunt profund recunoscătoare TUTUROR profesorilor care au știut să hrănească curajul din mine, din noi și ,,să așeze învățarea,,. Fiecare gest de încurajare, fiecare moment în care cineva a fost acolo pentru mine, rămâne o ancoră.

Această diplomă este și a lor, a celor care mi-au întins o mână atunci când aveam nevoie. A celor care m-au încurajat ,,Ești puternică! Ai mai multă încredere în tine, te-am urmărit,  și ( ... )Ești atât de creativă, de o sensibilitate rară în postări, ai atâtea calități,  arăta ce faci zi și de zi și cât de grozavă ești (...),, a celui care m-a pus la treabă ,,Citește! Citește! Citește! Doar 40 de pagini? Prea puțin! Nu-i nimic, că nu știi acum să faci asta. Vei învăța. CV-ul tău arată că înveți repede, nu îți trebuie mult timp. Poți!,, a celor care au întrebat fără nicio ezitare „De câte exemplare ai nevoie și până la ce oră să ți le aduc?”, a celei care nu m-a lăsat să plec „dacă nu susții acum, în toamnă, nici nu o vei mai face”,  a celor care m-au ajutat să înțeleg că renunțarea nu e niciodată o soluție, mai ales atunci când ești atât de aproape de a finaliza ceea ce ai început „Nu e o idee bună să renunți exact azi, și nu pentru ce ar zice X sau pentru eventualele consecințe, ci pentru că mai e un pic, maxim 20 de minute și gata, ai să vezi cât de bine te vei simți după! Ce a fost cel mai greu a trecut, lucrarea e originală și munca e făcută. Dacă ai făcut pentru alții 90%, fă și pentru tine 10% (...),, a celor care m-au încurajat „cum să ai emoții așa mari? există strategii de a respira, (...) sunt tehnici de a-ți stăpâni emoțiile. Mișcă-te un pic, ia un pic de apă, construiește-ți prima impresie și apoi, dragă Ioana, tu știi mai multă matematică decât știm noi toți din sala asta la un loc, hai că poți!”, a celor care au fost gata să îmi ușureze drumul „Cum nu ești gata să depui lucrarea în sesiunea asta?(...) Completează tu datele primare, fă-l cum știi și te ajut eu cu restul ... ah și trimite-mi și feedback-ul pe care ți l-a dat deja Ovidiu pe el (cap. financiar) (...) Nici să nu te gândești că nu o susții acum, ne vedem pe undeva pe seară, vii cu laptopul și lucrăm ce trebuie ... Te ajut!,,, a celor care mi-au fost model de răbdare ,,Nu iți merge? Cum? La mine, a funcționat! Vino, te ajut eu .... și cu formularul, da.. și cu poza pentru viză,, a celui care cu o franchețe șocantă mi-a spus în Atlanta ,, Nici tu nu știi ce mină de aur ești, de ce stai (...)?,, a celor care au înțeles că o schimbare nu se produce peste noapte ,,Am citit lucrarea ta, are emoție, multă emoție și da, recomandarea este să nu lași emoțiile să pună stăpânire pe tine,, a celor care îmi luau și puținele pauze pe care le avem ,,Gata, du-te, vorbim la pauză, continuăm după 17.30!,, a celor care reaminteau constant termenele și retrimiteau cursurile de fiecare dată când se rătăceau mail-urile sau a celui care melodios îmi sugera ,,this is once in a lifetime!,,

 Da, această diplomă este și a lor, a tuturor celor care au răspuns în cor invitației „Ne vedem cu toții la Sitraco!”

Un gând special de recunoștință se îndreaptă și către acea doamnă profesor minunată, care încă din ianuarie, din două în două săptămâni, timp de 7 luni, și-a alocat timp prețios din viața ei să mă sprijine, să-mi citească lucrarea, să o corecteze cu o blândețe aparte, să-mi recomande cărți și studii relevante și să mă îndrume cu o răbdare extraordinară. Și mereu, în momentele când mă pierdeam prin „lirismul” propriului studiu de caz, cu o simplitate fermecătoare știa să mă aducă înapoi pe drumul cel drept: „Ioana, iar ai devenit poetică! Întoarce-te la firea abstractă a matematicianului care există în tine și folosește, te rog, limbajul de marketing, de business!” Mulțumesc, un Sprijin necondiționat, cu o combinație unică de disciplină, încurajare și profesionalism!

Totul a fost posibil pentru că, pe lângă toți acești oameni deosebiți, am avut mereu și Sprijinul familiei mele – cei care au fost acolo cu sufletul deschis și au protejat cum au știut ei mai bine, inima unei vrăbiuțe ... să-și caute, să-și găsească sau să își regăsească pas cu pas, Curajul și zborul chiar și atunci când aripile par obosite..... 

Sunt recunoscătoare pentru fiecare pas din acest drum și pentru fiecare persoană care poate nu a fost menționată aici dar care m-a susținut și a avut încredere în mine.

Cineva a văzut un drum înainte ca eu să-l văd, altcineva mi-a arătat calea și alții, mulți alții m-au încurajat să merg pe ea, chiar dacă nu mi a fost ușor ...